Suflet gol

Amurgul îşi lasă

Ale sale plete multicolore

Peste marea de un albastru infinit

Ce de-ndată ia chipul unui suflet gol

Ce iubeşte, oftează şi suspină,

Dar capul nu şi-l pleacă

În faţa necruţătorului destin.

Se leagănă pe valurile vieţii

Ce-ncearcă să-l doboare,

Cade, dar de-ndată se ridică

Şi-ncepe cu privirea a căuta

Iubirea din paradisul său demult pierdut.

Zăreşte în schimb ţărmul,

Simte cum inima începe a-i tresări

Şi foame de dragoste cum îl cuprinde.

Nu ştie însă că destinul a golit

Şi ţărmul de tot ceea ce lui hrană îi poate fi.

Acum e doar un ţărm la fel de gol precum e el,

Spălat de valurile ce-au curăţat

Paşii de pe strada inimii

Şi cufărul cu amintiri

Plin cu cuvinte ce ieri

Aveau atâta sens,

Însă astăzi sunt un nonsens.

Ce trist…

Ce dureros…

Să vezi un suflet gol

Plutind în derivă pe valurile

Ce vin şi se duc,

Ştergând urmele vieţii de altădată,

Ce hrană lui i-a fost.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.