De ce?

Trăim într-o lume extrem de agitată, în care parcă nimic nu ne mai convine, nici timpul prea scurt, nici faptul că marea majoritate a timpului îl petrecem la locul de muncă, lângă oameni care în fond sunt nişte străini pentru noi. Suntem mereu cu nervii întinşi la maxim şi fiindcă eşti nevoit de cele mai multe ori să îţi ţii nervii în frâu, mai ales în discuţiile contradictorii cu sefii, ajungi să te răzbuni în final pe ce ai atunci la îndemână, pixuri, ştampile, post-it etc. Aşa mi s-a întâmplat mie într-o zi la birou. După o discuţie în contradictoriu cu şeful, de nervi nu m-am lăsat până nu am rupt vreo două pixuri, ştampila a zburat undeva pe sub birou şi am rupt şi câteva hârtii…până la un moment dat când aud de undeva de lângă laptop o voce tristă spunându-mi:

–         Nu e corect cum ai procedat. De ce-ai rupt pixurile alea, ai aruncat ştampila  şi ai rupt foile de hârtie? Ce vină au ele că tu eşti nervoasă? Nu uita că datorită nouă îţi  poţi desfăşura  zi de zi activitatea aşa cum trebuie.

–         Poftim?! Nu înţeleg cine îmi vorbeşte şi unde te afli, căci nu te văd?

–         Nu vrei să mă vezi, că de văzut mă vezi….Sunt eu pixul, intrumentul de scris care te ajută să îţi notezi toate ideile care îţi trec prin cap, dar de care nu ai niciodată grijă. Mă întreb oare de ce creierul ăla al tău nu-ţi spune că şi de noi pixurile trebuie să ai grijă, precum ai grijă de laptop-ul tău sau de geanta ta? Crezi  noi cei care intrăm în categoria produse de papetărie sau birotică nu merităm respect? Crezi că noi nu avem suflet? Crezi că pe noi nu ne doare umilinţa la care suntem supuşi? Să ştii că eu acum vorbesc în numele tuturor produselor pe care tu şi colegii tăi le folosiţi, sunteţi dependenţi de ele, dar atât şi nimic mai mult….

–         Doamne, cred că nu am început să o iau razna?! Îmi vorbeşte un pix?!

                                                    Image

   –         Da,da,  îţi vorbeşte un pix, unul foarte curajos. Aşa că te rog nu mă întrerupe, că nu e frumos. Lasă-mă să-ţi spun tot ce am pe suflet, iar apoi ai să-mi explici atitudinea ta. Aşadar, ce îţi spuneam? Aaa, da, îţi spuneam că îţi vorbesc atât în numele  meu cât şi al  celorlalţi fraţi ai mei, precum este pix cu ştampilă, cât şi în numele foilor de hârtie sau a ştampilei. Ne-am săturat să ne trataţi ca pe nişte simple obiecte, pe care le folosiţi zi de zi, pe care vă vărsaţi năduful ori de câte ori aveţi chef, pe care nu ştiţi să le protejaţi. Pe voi, oamenii, ori de câte ori vă doare inima lipsiţi de la servici şi vă duceţi la doctor, să vă trateze. Ştii îţi spun acum dacă nu ştiai că şi noi pixurile avem inimă care de cele mai multe ori încetează să mai bată din cauza voastră. Ce te uiţi aşa la mine?! Nu aberez, dacă asta îţi trece prin minte. Inima noastră este pasta, pe care voi uitaţi să o schimbaţi. Preferaţi să ne aruncaţi la gunoi, decât să ne daţi şansa la o nouă viaţă, şansă care e şi în beneficiul vostru. De hârtie ce să mai zic, e vai şi amar de ea. Ori o rupeţi bucăţele, după nu vă mai serveşte la nimic, ori uitaţi de existenţa ei, căci de acum scrisorile vi le scrieţi pe laptop şi vi le trimiteţi pe email prin intermediul lui… Cum îi zice oare lu’ ăla care se dă mare şmecher? Aaa, mi-am amintit, internet. Ce să zic, mare scofală… Nimic nu e mai frumos decât să-ţi aşterni gândurile pe o hârtie, şi astfel să îi dai valoare, cu ajutorul unui pix. Dar ce îţi ţie asta, când tu stai toată ziua laptopul în faţă, şi scrii rapoarte pe care le imprimi pe hârtie cu ajutorul unei maşinării cu ace.  Ştii prin ce chin trece foaia de hârtie, când tu faci asta? Dar ce-ţi spun ţie asta? Oricum nu te interesează de noi, tu vrei să fii în pas cu tehnologia. Nu te interesează pe tine  suferinţa noastră. Noi pixurile însufleţim hârtia, noi îi dăm valoare, împreună cu ştampila, care zace săraca unde pe sub birou. Ştiai asta? Zi de zi te foloseşti de noi pixurile, dar uiţi să ne dai apoi şansă la o nouă viaţă, te foloseşti de post-it, pe care îţi notezi ideile tale măreţe, şi apoi le lipeşti pe unde vrei, iar în final când nu-ţi mai sunt de folos, le arunci fără urmă de regret. Zi de zi foile de hârtie au cam acelaşi final trist, iar  datorită nervilor tăi, ştampila e mai mereu pe jos, decât la loc de cinste pe birou. De ce te comporţi aşa cu noi?

–         Nu ştiu ce să-ţi răspund. M-ai luat pe nepregătite. Pentru mine până acum eraţi nişte produse de papetărie de care depindea buna desfăşurare a activităţii mele şi atât. Îmi pare rău că îmi vărs nervii pe voi. Vă promit că nu am să vă mai las la voia întâmplării pe birou, că nu vă voi mai rupe, că voi da o nouă şansă la viaţă, dacă voi putea, că ştampila nu va mai lua contact cu pământul, şi că voi scrie pe hârtie cu tine pixule, cât mai mult posibil. E tot ce-ţi pot promite, dragă pixule.

–         Mda…promisiuni, şi iar promisiuni… Sper să trăiesc să o văd şi pe asta….după asta pot să mor împăcat.

 Articol scris pentru proba 9 SuperBlog, ce are ca sponsor:

                                                                            Image

De asemenea, ai putea dori...

5 răspunsuri

  1. Mama mama ce articol inedit si curajos 🙂
    Felicitari 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.